)
N-a trecut nici o lună de când am venit în
Bucureşti şi am ajuns să îmi doresc cu ardoare o zi în care să nu trebuiască să
fac nimic bazat pe interacţiune socială. De unde în vară mă plângeam de o
inactivitate cruntă şi căutam orice ocazie să îmi scot cunoscuţii la o bere,
aici a ajuns să mi se acrească de bătut jumătate din Bucureşti cu tramvaiul,
troleibuzul sau metroul (de cele mai multe ori „la conservă” şi nas în nas cu cine
ştie ce arătare urât mirositoare) doar ca să stau la o terasă câteva ore, să
beau o bere şi să fumez mai ceva ca un turc, de cele mai multe ori cu gândul la
referatul X, proiectul Y sau e-mailul Z care mă aşteaptă cu drag şi dureri de
cap acasă.
Cei care nu au trecut printr-o asemenea
stare vor ridica din umeri şi vor spune că, în ultimă instanţă, nu e chiar atât de greu să-ţi programezi o zi
de semi-vacanţă. Dimpotrivă. Închizi telefoanele, suprimi messenger-ul, GAIM-ul
sau orice altă modalitate de a comunica instant prin Internet, îţi laşi
clientul de mail să urle în pustiu că te aşteaptă „n” mesaje necitite şi îţi
vezi de ale tale. Crezi că e suficient? Da’ de unde. La un moment dat, dai un
ochi din curiozitate pe alea „n” mesaje şi vezi că amicul Cutare te cheamă
insistent la bere şi îţi aminteşte cu obidă că îl ignori de două săptămâni.
Bineînţeles, Cutare e om de treabă şi n-ai vrea să-l sictireşti definitiv, aşa
că îţi calci pe inimă şi accepţi. Ceva mai încolo, deschizi telefonul şi afli
că alt amic, să-i zicem Cutărescu, are de rezolvat o problemă f.f.f.f… urgentă
la care nu se pricepe nici să-l tai şi – dap – tu eşti singurul care îl poate
scoate din necaz. Colega de apartament are nevoie urgentă de un lucru care nu
poate fi cumpărat decât de la Carrefour sau Plaza România şi n-are timp (sic!)
să meargă ea până acolo. Altui coleg îi e urât să meargă singur până la piaţă /
gară / facultate etc. Şi tot aşa.
Week-end-ul ăsta trec pe acasă câteva
zile. Alţi oameni, altă alergătură, altă nebunie. Dar după ce mă întorc vreau
câteva zile de semi-vacanţă. Telefoanele vor fi date pe vibraţii şi cel mai
probabil ignorate o vreme, messenger-ul va deceda subit, iar doritorii de bere
vor trebui să se descurce singuri. Anunţ valabil pentru toată lumea.
Acum mă întorc cu drag la ţigară, cafea şi
trimis CV-uri pe eJobs. Şi viaţa e frumoasă…
Side
note: A nu se înţelege că sunt un om antisocial sau neadaptat. I just need some
personal time. Well… actually, lots of it. Asta e tot.
* Amicul S., pasionat de fugărit broaşte prin laborator, cu bisturiul într-o
mână şi cârpa cu anesteziant în cealaltă, este 100% responsabil pentru
încercarea [mai mult sau mai puţin reuşită] de umor negru de mai sus…
Joi dimineaţă au fost alegerile pentru
şeful de an. De data asta, cei patru candidaţi care au distrat FJSC-ul aproape
două săptămâni s-au confruntat direct cu publicul alegător într-un mini-discurs
care a confirmat în cea mai mare parte impresia generală a studenţilor despre
fiecare „ pretendent ” în parte. Constantin a repetat, în mare, aceleaşi
promisiuni înscrise pe fluturaşi şi afişe. Petre a ţinut să sublinieze că poate
face toate lucrurile propuse de contracandidaţii lui şi că are, în plus,
avantajul unei personalităţi puternice (dar care, vorba vine, nu l-a ajutat
prea mult în campania electorală). Ioana a pus accent şi de data asta pe
scopurile şi motivele proprii, fapt care mi-a confirmat impresia unei
personalităţi înclinate spre egocentrism. În fine, Sabina a ţinut un speech
drăguţ, lucru care mă face să cred că, dacă ar fi beneficiat de o campanie
electorală ceva mai curajoasă, ar fi avut şanse reale la preşedinţie.
În fine, s-a votat, s-au numărat voturile,
şefii de grupe au făcut schimb de impresii şi de ţigări cu reprezentanţii ASJC
şi la sfârşitul unui curs care ar putea candida cu brio la premiile BED (Bored
Everyone to Death) s-au anunţat rezultatele. Locul patru, 16 voturi – camaradul
Petre, fluierat cu entuziasm atât de suporteri, cât şi de opozanţi (cu
conotaţii diferite, bineînţeles). Locul trei , 20 de voturi – Ioana, care va fi
nevoită să se mulţumească cu o exprimare personală într-un cadru mai restrâns şi
cu informaţii aflate la mâna a doua, a treia etc. Locul doi, 28 de voturi –
Sabina, care a primit înfrângerea destul de zâmbitoare; de data asta, n-a fost
să fie. În fine, locul întâi, cu o majoritate zdrobitoare de 104 voturi,
Constantin, care a primit drept trofeu o coroană de hârtie şi perspectiva nu
prea îndepărtată a unui şir colorat de probleme de rezolvat…
Nu pot să închei înainte de a-i ura
camaradului Constantin multă baftă şi nervi de oţel. O să aibă nevoie de
amândouă .
Textul de mai jos este un
pamflet şi trebuie tratat ca atare!
…Şi nu orice fel de „ pact ”, ci PACT, cu
litere mari de tipar, ca la clasa întâi, prescurtare de la „Presă şi
Actualitate” (subtitlu: seminar) sau „Păi, Asta Cui îi Trebuie?!”.
Cred că toţi camarazii din grup ă detestă
mai mult sau mai puţin ziua de miercuri. Dimineaţa unei zile obişnuite de
miercuri cu PACT arată cam la fel în fiecare săptămână. Te trezeşti cu
noaptea-n cap. Trebuie să fii gata de plecare cât arde un chibrit, ca la
cazarmă, fiindcă de cele mai multe ori n-ai auzit alarma din prima (lucru care
mie mi se întâmplă destul de des). Alergi până la cel mai apropiat chioşc de
ziare şi să găseşti un exemplar dintr-o publicaţie de actualitate pe care să îl
frunzăreşti apoi fie din mers, fie în autobuz, troleibuz sau metrou.
(Alternativ, dacă ai perspective nu prea îndepărtate să devii muritor de foame,
poţi să alergi până la cea mai apropiată staţie de autobuz sau metrou şi să
speri că o să mai găseşti un „Compact” rătăcit pe undeva). Fumezi ţigara de
dimineaţă pe drum, încercând în acelaşi timp să silabiseşti câteva paragrafe
din ştirile de pe prima pagină. Cafeaua poate să mai aştepte; ai întârziat
deja. Ajungi la facultate puţin după ora opt. Te rogi în gând ca profa să nu fi
ajuns deja. Urci la etajul şase (dacă ai baftă cu liftul, dacă n-ai baftă pe
scări şi mai mult mort decât viu). Îţi vezi colegii adunaţi în jurul meselor
din faţa sălii 614 şi oftezi uşor. „N-a ajuns”, îţi spui în gând cu o uşurare
vădită. Saluţi pe toată lumea, te aşezi şi tu pe un scaun, pe un pervaz sau pe
un colţ de masă şi îţi despături şi tu ziarul. Aşa… să vedem. Ieri, într-o conferinţă de presă televizată,
preşedintele Traian Băsescu a afirmat că…
PACT este un seminar pentru care contează
două lucruri: să citeşti cât mai multe ziare şi să ai o memorie de chinez
bătrân. Seminarul se compune din trei părţi: un test cu întrebări de
actualitate (cine este X, ce înseamnă Y, care este ştirea din ziua Z), câteva
prezentări ale unor posturi radio, canale TV şi ziare cunoscute şi… discuţii
libere.
Personal, n-am nimic cu ultimele două
părţi; testul, în schimb, mi-a scos peri albi din prima. Am observat din
experienţa proprie că nu e suficient să citeşti unul sau două ziare ca să iei o
notă cât de cât onorabilă (pentru referinţă, nota 5 la PACT este extrem de onorabilă chiar şi pentru
veterani ). De ce? Simplu. Să zicem că tu citeşti ziarul A, care îţi pune pe
faţă o parte din ştirile politice de ultimă oră. Dar în ziarele B sau C poţi
găsi alte ştiri, cu alţi protagonişti, alte date care pot deveni din senin şi
frunză roşie (sezonul cu „iarbă verde” s-a terminat deja) subiecte pentru test.
Iar la notă nu te întreabă nimeni dacă ai citit Adevărul, Gândul, Evenimentul
Zilei sau altceva.
Una peste alta, la PACT e ca la ruleta
rusească: rişti şi câştigi. Problema e că şansele sunt exact invers. La ruleta
rusească există o şansă din şase să dai chix. La PACT, există o şansă din… şase
la puterea a şasea să câştigi. Aşa că pot să zic de pe-acum că ştiu la ce o să
am prima (şi singura – sper) restanţă.
Side
note: Nu neg faptul că e deosebit de important ca un jurnalist să fie puternic
ancorat în realitate. Dar nici cu principiul că jurnalistul trebuie să înveţe
realitatea sub toate aspectele ei pe de rost, ca pe poezie, nu sunt de acord.
Dacă băieţii din cursa prezidenţială şi-au
făcut reclamă marţi la R3, fetele au preferat să acţioneze ceva mai discret.
Aşa se face că joi dimineaţă au apărut câteva afişe noi în holul de la etajul
şase al facultăţii din complexul Leu.
Chiar lângă lifturi, Ioana a plasat
strategic un afiş care descria pe larg „ce câştigi tu” („tu”, adică studentul
din anul I al facultăţii) şi „ce câştig eu” („eu”, adică ea, ca viitoare preşedintă).
Toate bune şi frumoase, dar nici unul din câştigurile amintite nu aveau o
finalitate concretă, iar dualitatea „eu” – „tu” relevă involuntar o atitudine
de distanţare şi de singularizare faţă de restul studenţilor, iniţiativă nu
tocmai inspirată într-o campanie electorală… Pe de altă parte, pe unul din
afişele A4 cu sloganul „Dorinţa mea şi libertatea ta de a umple golurile” a
apărut un mesaj interesant (şi oarecum previzibil): „Golurile cui? M-am gândit
eu la câteva, dar sunt creştină, aşa că nu ţi le spun…” Bine zis.
Tot la etajul şase de la Leu au apărut şi
două afişe ale celei de-a patra candidate. „Micuţa Socrates” a decis că e
timpul să acţioneze şi ea, aşa că a pus la punct un afiş promovând o „campanie
socratică” de promovare. Din motive obiective, Sabina nu a putut să se implice
mai devreme; cu toate astea, eu, una, îi urez succes în campanie… sau, cel
puţin, cât a mai rămas din ea.
Între timp, joi şi vineri, Constantin a
împărţit cafea pe gratis tuturor doritorilor din grupă, având în plan să
introducă un „abonament” lunar pentru cafea caldă la purtător în viitorul
apropiat. Eu, una, nu mă supăr…
Şi pe blogul profesorului George Hari
Popescu a apărut un post
referitor la alegeri. Două dintre observaţiile făcute mi s-au părut
interesante:
-
studenţii-candidaţi nu au imaginaţie şi nu au o atitudine proactivă
(afişe pe fond negru, utilizarea simbolului morţii)
Aici sunt şi nu sunt de acord cu ceea ce
s-a scris. Lipsa de imaginaţie e evidentă în campanie. Majoritatea candidaţilor
s-au rezumat la mijloacele clasice de promovare a imaginii (afişe, pliante).
Constantin a avut ideea a afişelor cu text tipărit invers, plasate strategic pe
pereţii opuşi oglinzilor din baie. Aş îndrăzni să spun că asta a fost singura
idee cât de cât originală din întreaga campanie.
Pe de altă parte, nu cred că afişele cu
fond negru şi „grim ripărul” de care vorbeam în primul
post dedicat alegerilor nu denotă neapărat lipsa unei atitudini proactive,
cât încercarea de a atrage atenţia prin orice mijloace disponibile. E posibil însă
să fie vorba aici despre o deducţie bazată pe un fundament psihologic de care
să n-am habar.
-
studenţii-candidaţi nu cunosc încă mediul studenţesc (promisiunile sunt
generale, nevoile studenţilor nu au fost identificate)
Asta e cât se poate de adevărat. Partea de
dialog dintre candidaţi şi restul studenţilor a lipsit aproape cu desăvârşire,
excepţie făcând tentativa „afişului interactiv ” a Ioanei (o tentativă care a
eşuat lamentabil până la urmă) şi sondajele destul de timide ale celorlalţi
candidaţi. Cred că aici găsim unul din minusurile cele mai proeminente ale
campaniei. Mai este încă timp ca acesta să fie remediat; rămâne de văzut dacă
vreunul din candidaţi va avea o iniţiativă concretă în acest sens…
Marţi avem alegeri. Sunt tare curioasă
cine o să fie ales până la urmă.
Textul de mai jos este un
pamflet şi trebuie tratat ca atare!
Marţi dimineaţă, campania
continuă…
De data asta, acţiunile de convingere în
masă se mută la R3, unde se împart pliante, se lipesc afişe şi… se fluier ă.
(Un cititor ridică o sprânceană. Un altul
tuşeşte intrigat. „Se… fluieră?!”)
Da, se fluieră. Nu a huiduială (cel puţin
deocamdată), nici a pagubă (e timp destul pentru asta după alegeri), ci
datorită camaradului Petre Flueraşu, care şi-a ales ca simbol electoral
obiectul al cărui nume îl poartă. Aşa se face că suporterii lui Petre mişună în
toate părţile, îmbrăcaţi în tricouri galben- canar şi fluierând de mama focului.
Studenţii primesc fluturaşi şi fluiere, însoţite de un zâmbet demn de prima
pagină de la BRAVO şi de nelipsitul slogan: „Votaţi Petre Flueraşu!”.
Fluturaşii au aceeaşi culoare galben-canar
ca şi tricourile promotorilor şi sunt minusculi, fapt care riscă să îi creeze
camaradului Petre imaginea unui individ econom până la zgârcenie şi care nu
concepe să consume mai mult dintr-un material decât e absolut necesar. Pe
fiecare se regăseşte un fluier în miniatură, un acrostih şi un slogan.
Acrostihul lasă o relativă impresie de déja-vu, iar termenii ale căror iniţiale
compun cuvântul PETRE (Prestanţă, Energie, Tenacitate, Respect, Entuziasm) nu
au prea mare legătură unii cu ceilalţi şi nici per ansamblu cu funcţia de
preşedinte, aşa că după umila mea părere ar fi fost mai bine ca jocul de
cuvinte să nu fie acolo. În schimb, sloganul e simpatic: „Votează FLUERAŞU
pentru a putea FLUIERA mai târziu…” Sună destul de bine, nu-i aşa? Atâta timp
cât nu se fluieră a pagubă, desigur.
Ajungem, în fine, la a treia şi ultima
candidată (…da, ştiu, mai era încă cineva, dar ultima candidată e
cvasiinvizibilă deocamdată şi există o probabilitate mare să se fi retras din
campanie pe uşa din dos). Echipa Ioanei împarte şi ea nişte pliante simpatice:
de două ori şi jumătate mai mari decât cele ale camarazilor cu fluiere, de un
roz-închis şi de o ambiguitate devină deja caracteristică, dar care,
surprinzător, sună destul de bine. „O mutare pentru argumente puternice. O
mutare pentru apărarea drepturilor. O mutare pentru multe alte mutări”, citim
pe fiecare pliant . Până aici, toate bune şi frumoase; totuşi, fiind cârcotaşă
din fire, nu pot să nu mă întreb: argumente puternice pentru ce? Apărarea căror
drepturi? Care mutări? Răspunsul este, evident, un mare blanc. Cel puţin până
acum.
Se pare că săptămâna asta muza cu care
lucrez de obicei s-a hotărât să cocheteze cu alte minţi mai mult sau mai puţin
luminate. Cu alte cuvinte, chiar când aveam mai mare nevoie de ea (numai
week-end-ul ăsta aveam de scris două articole şi o prezentare), respectiva
doamnă a făcut ce a făcut şi a dispărut cu desăvârşire, lăsându-mă mai
neajutorată ca un măgar pierdut în ceaţă. Magnific, nu-i aşa?
Ca să dau totuşi curs unei idei anemice
care mă trage de un colţişor de neuron de câteva zile bune, astăzi voi scrie
despre lipsa de inspiraţie. Majoritatea celor care au cochetat la un moment dat
cu pixul, stiloul sau tastatura au simţit pe pielea lor cât de aiurea e să te
aşezi frumos la birou, să tragi adânc aer în piept, să pui stiloul pe hârtie
sau degetele pe tastatură, să scrii câteva fraze şi să te împotmoleşti din
senin mai adânc ca o Dacie pe un drum comunal. Într-o situaţie ca asta, cel mai
bine e să o laşi moartă până când inspiraţia ta îşi mai revin cât de cât din
amorţeală; altfel, ajungi să scrii o frază, să tai două cuvinte, să mai adaugi
cinci, să scoţi o virgulă şi la final să tai tot paragraful şi să o iei de la
început cu un oftat de exasperare…
…stare prin care trec eu în momentul de
faţă. De o jumătate de oră mă chinui la textul de faţă şi n-am reuşit să
peticesc decât trei amărâte de paragrafe. Aşa că o să aplic sfatul pe care tot
eu l-am dat câteva fraze mai înainte: o las moartă şi mă duc la curăţat de
cartofi. Măcar asta are o finalitate constructivă. Mi-e foame de mor.
OTAKU FESTIVAL
Ediţia I
Bucureşti – Braşov, 2006
În
fine, s-a întâmplat şi la noi: luna asta a avut loc primul eveniment de
anvergură naţională dedicat fenomenului manga şi anime în România.
Manifestările, reunite sub denumirea generică de Otaku Festival, au strâns un
număr surprinzător de mare de participanţi şi s-au bucurat în acelaşi timp şi
de o campanie de promovare în presă – ce-i drept, nu prea amplă, dar mai bună
decât nimic.
Event log – 30.09 / 7-8.10
Festivalul a debutat pe 30 septembrie, la
Centrul Cultural „ Reduta ” din Braşov cu o conferinţă de presă dedicată culturii
anime şi manga, ocazie cu care a fost lansat şi primul număr al revistei Otaku.
Revista a beneficiat şi de o prezentare pe retroproiector, însoţită de
explicaţii detaliate oferite de Bogdan Gorgăneanu (Otaku) şi Ştefan Tiron
( Megatron ). Tot la Braşov s-a început seria proiecţiilor de AMV-uri (anime
music videos) şi documentare legate de Japonia, iar mangashop.ro a contribuit
cu un stand de manga la care cei doritori au putut să răsfoiască volume din serii
ca Nana, Chobits sau Dragonball Z. La sfârşitul zilei s-au împărţit afişe,
stickere şi insigne participanţilor. Evenimentele din Braşov s-au încheiat cu
un party ţinut la clubul Hush-Hush.
O săptămână mai târziu, Otaku Festival a
continuat la Bucureşti, în Sala Rotundă a Teatrului Naţional Bucureşti. Şi aici
s-a prezentat revista, s-au făcut proiecţii de AMV-uri, documentare şi episoade
din anime (Memory, Dokuro-chan, Fullmetal
Alchemist etc.) şi au fost manga-uri de răsfoit. În schimb, afişele,
stickerele şi insignele nu s-au mai dat gratuit, ci au fost vândute la preţuri
modice, dar cu toate acestea s-au terminat aproape imediat. În afară de asta, participanţii
au avut ocazia să se destindă în pauze la un joc de GO (joc ale cărui reguli au
fost prezentate succint la retroproiector) şi s-au înfruntat pe cele câteva
Play Station-uri din sală la un meci de Guilty Gear X sau Naruto, în a doua zi
organizându-se şi un concurs de jocuri cu premii oferite de mangashop şi A+. În fine, în sală au fost expuse
lucrările unor artişti manga autohtoni, cum ar fi Asra, InkaMon, Between, Uje,
Kaeru şi mulţi alţii, precum şi câteva obiecte artizanale legate de cultura
manga şi anime.
Şi la Bucureşti s-a organizat un party la
teatrul urban Desant. Totuşi, party-ul nu a ieşit strălucit, îndeosebi
datorită spaţiului care s-a dovedit neîncăpător pentru mulţimea de otaku veniţi
acolo. De asemenea, au fost şi câteva nemulţumiri legate de muzică – deşi DJ
Gojira se numără printre cei mai buni din ţară, mulţi dintre cei de acolo ar fi
preferat să se asculte metal sau hip-hop în loc de muzică electronică şi drum &
bass. Prin urmare, au fost mulţi cei care au venit, au intrat, s-au dumirit
despre ce e vorba şi apoi au preferat să plece altundeva. Asta a fost. Să
sperăm că la anul o să fie mai bine.
People say…
Acum că ştie toată lumea ce s-a întâmplat,
să vedem care a fost impresia generală înainte, în timpul şi după festival.
Întâi de toate, având în vedere că Otaku Festival a fost un eveniment fără precedent
în România ca amploare şi mediatizare, e de la sine înţeles că cea mai mare
parte a comunităţii de fani anime şi manga autohtone a fost entuziasmată de
idee. Mulţi au fost dezamăgiţi după evenimentele din Braşov fiindcă se
aşteptaseră la mai mult, deşi pe site se specifica programul detaliat pentru
ambele oraşe. Mulţi au trecut însă cu vederea un lucru extrem de important, şi
anume că, prin intermediul conferinţei de presă, reprezentanţii mass-media au
luat contact pentru prima oară, într-un
cadru organizat special în acest scop, cu fenomenul manga şi anime, ceea ce
reprezintă o realizare extraordinară.
Referitor la ceea ce s-a întâmplat în
Bucureşti, părerile au fost destul de împărţite. Unii au fost mulţumiţi că s-au
putut întâlni cu alţi fani anime şi manga la un eveniment naţional şi au trecut
cu vederea micile „bâlbe” (cum ar fi momentul în care calculatorul de pe care
se proiectau AMV-uri a „crăpat” – să mai zică cineva că Microsoft „rulz” 
).
În schimb, alţii au fost deranjaţi de aerul de „improvizaţie” (cuvânt citat
dintr-o discuţie pe unul din forumurile autohtone) al manifestării: nu au fost
suficiente locuri în sală şi s-a stat pe jos, proiecţiile au fost plictisitoare
şi monotone, în zona cu PS-uri s-a stat pe perne şi nu pe scaune etc., etc.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru party, unde nemulţumirile au fost mai
multe şi mai vehemente, de la preţul „piperat” pentru intrare şi până la lipsa
de spaţiu pentru toată lumea. Nu trebuie însă uitat că evenimentul a fost
organizat tot de fani şi că fanii respectivi au făcut tot posibilul ca
lucrurile să meargă bine. Nemulţumiri vor exista însă întotdeauna, la fel cum
întotdeauna va exista loc de mai bine.
În fine, nu cred că greşesc prea mult când
spun că fanii anime şi manga din România vor aştepta cu interes ediţia viitoare
a festivalului. Până atunci însă, să sperăm că vor fi organizate şi alte
evenimente de gen, chiar dacă nu de o asemenea amploare.
…atâta timp cât le pui beţe-n roate ălorlalţi.
Până acum, asta pare să fie deviza sub care se desfăşoară campania electorală
pentru preşedintele anului I la FJSC – situaţie care nu prea diferită de ceea
ce s-a întâmplat în campania pentru ultimele alegeri prezidenţiale. Cu alte
cuvinte, campania de la noi uzează atât pe tehnicile deja consacrate (afişe
electorale, împărţit de panglici şi brăţări etc.), cât şi de metodele
arhifolosite şi prea puţin mediatizate de intimidare indirectă a
contracandidaţilor (rupt afişe, desenat mustăţi, scris contra-sloganuri etc.) Deocamdată
însă prefer să trec peste acest aspect (fiindcă, nu-i aşa, asta e deja ceva
obişnuit în orice alegeri şi deci n-ar fi nimic nou de spus; dacă e să apară
vreo tehnică inedită de promovare şi / sau intimidare, fiţi siguri că o să o
găsiţi disecată pe larg aici). În schimb, o să mă concentrez puţin asupra
metodelor folosite de cei trei… pardon, patru candidaţi la preşedinţia
bobocilor din FJSC.
Primul afiş care a apărut la aviziere, pe
pereţi şi pe la ferestre a fost o coală portocalie cu un „grim ripăr” mare,
frumos, negru şi care asculta muzică la un iPod, lucru care mă face să bănuiesc
că afişul respectiv e un rip google-uit de aiurea. Lucru curios, pe afiş nu se
menţionează nicăieri numele candidatului/ei; aflăm în schimb că e vorba de „the
only candidate with a killer agenda”, care promite să se ia la trântă cu
birocraţia, profii care se-ntrec cu gluma şi toate celelalte chestii mici şi
negre care îngreunează viaţa studenţilor din anul I. Toate bune şi frumoase,
dar daca n-ai habar despre cine e vorba şi totuşi îţi place programul electoral
(sau doar „grim ripărul” de pe afiş), atunci… tu cu cine votezi?*
Bun… Trecem la al doilea candidat (sau, mă
rog, a doua candidată, cum vreţi s-o luaţi). Ioana, probabil împreună cu echipa
de campanie (dacă are), a cumpărat două coli XXXL de la librărie, a scris câte
o întrebare pe fiecare şi le-a lipit frumos în holul de la FJSC. Prima
întrebare: „Ce vrei să afli despre mine?” Răspunsurile interogative scrise
chinuit şi în toate direcţiile demonstrează fără echivoc că ideea cu
comunicarea aşa-zis deschisă cu bobocii a fost una total neinspirată, fiindcă,
sub protecţia arhicuprinzătoare a anonimatului, toţi cei aflaţi în trecere şi
fără ocupaţie au avut liber la aberat. Cineva vroia să ştie dacă Ioana a… well…
ştiţi voi. Altcineva declara sus şi tare că, fie ce-o fi, el / ea tot pe
Constantin îl votează. Un individ pierdut în spaţiu a pus punctul pe „i”: „Cine
eşti?” Asta ne întrebăm şi noi.
A doua foaie punea o întrebare ceva mai la
obiect: „Cum vedeţi voi un şef de an?” Ideea e bună, n-am ce zice: ca să poţi
să faci ceva pentru ceilalţi, e musai să ştii de ce au nevoie; altfel, te
trezeşti că tu împarţi Durex-uri pe gratis şi trei sferturi din boboci mor de
foame (am dat un exemplu aberant, ştiu). În schimb, răspunsurile au aterizat
cel puţin la câţiva ani lumină de ideea generală. „Cu ochii”, a scris un filosof
naturalist . „Ca pe Barbu Constantin”, a ţinut să precizeze un suporter dintr-o
tabără adversă. „Eşti prea inteligentă pentru oamenii ăştia”, a concluzionat
sec un neconsolat care vroia o întâlnire cu Ioana, probabil.
În fine, Ioana şi-a făcut şi afişe de
campanie. Problema e că afişele respective sunt o peticeală în Word care până la
urmă nu spune mare lucru. În schimb, sloganul de pe afişe m-a făcut să ridic o
sprânceană şi să mă scarpin în creştet. Nu mai ţin minte prima parte, dar a
sloganul se termina cu „…libertatea ta de a umple golurile”. WTF? Nu cred că
vreau să ştiu despre ce fel de goluri era vorba (sau o fi vreo problemă de
metafizică la care neuronul mea de pamfletar în devenire nu poate accede… mai
ştii?).
Al treilea candidat a reuşit să se remarce
încă din prima săptămână prin câteva intervenţii semi-logoreice la cursurile
din R3. Aţi ghicit, e vorba de camaradul Petre – care camarad, deşi are minte
destulă sub pleată, o dă în bară colosal atunci când vine vorba să-şi pună
potenţialul în valoare. Marele chix al campaniei lui Petre este că imaginea
pozitivă – cea care pocneşte alegătorul [la figurat, desigur] şi îl face să se
holbeze o jumătate de minut la un afiş – lipseşte cu desăvârşire. Afişele de
campanie sunt o altă peticeală în Word, la fel ca şi în cazul Irinei, iar
sloganul e ceva în genul „Votează Petre Flueraşu şi uită de griji…” Deci Petre
o să ne dea de mâncare, o să ne facă curat, eventual o să ne mai dea şi o sută,
două, să avem de-o bere şi un pahar de Coca-Cola, iar între timp o să fie
reprezentantul studenţilor de anul I. Greşesc? …sigur că da, dar sloganele
ambigue la asta duc. În plus de asta, fotografia folosită pentru promovarea
imaginii posibilului domn’ preşedinte e mai neinspirată decât un dinamovist
înrăit care se plimbă de capul lui prin Ghencea. Se putea ceva mai bine
(…cred).
În fine, Petre are şi site la
http://www.petre.lx.ro. Din curiozitate, am dat şi eu un ochi pe acolo. Ce-am
găsit? Ei bine… de toate. Biografie, listă de colaborări, listă de premii,
eseuri, ghicitori, haiku-uri şi un poem de câteva ecrane bune care era făinuţ. Lista
de colaborări şi premii e destul de impresionantă, ceea ce mă face să mă întreb
cum de camaradul nostru a ajuns la FJSC şi nu „peste drum, la intelectuali”
(copyright Mihai Coman). Dar, fiind Gicuţa Contra prin definiţie (Gică Contra
n-am cum să fiu oricât aş vrea), n-am putut să nu remarc câteva perle şi gonghiţe.
„3000 de morţi au înroşit nisipul de la Omaha”, citeam la un moment dat în
singurul eseu de pe site. Morţii, săracii, nu prea aveau cum să facă asta, din
moment ce erau… well, morţi. Eventual, „sângele
a 3000 de morţi…”. „Japonia s-a prăbuşit şi ea graţie loviturilor geniale
ale aliaţilor. Hiroshima si Nagasaki au încheiat un război care altfel s-ar fi
perpetuat.” De când pot fi considerate două genociduri ca fiind lovituri de
geniu? O fi vreun trend de ultimă oră şi eu nu m-am prins (din acelaşi ciclu de
idei face parte şi „Deci, când vreţi să plângeţi pentru victimile
Holocaustului, gândiţi-vă că până la urmă totul s-a terminat cu bine.”). În
fine, „ Germania a capitulat pe data de 7 mai, ora 2:41, când Friedeburg şi
Jodl au semnat capitularea”… Ce altceva mai puteau să semneze, săracii? Eventual
să dea autografe la ziarişti J.
Acum, că am criticat destul, să trecem la
părţile bune (da, există şi astea). Am zis şi repet că Petre are destulă minte
sub pleată încât să dea clasă multora. Problema e că majoritatea poporului
alegător nu intuieşte asta, iar campania electorală agonizează la capitolul
„imagine”. Deh, încă mai e timp. Poate că zilele următoare vor aduce o
schimbare (şi nu, nu e vorba aici de „schimbarea” pe care guvernanţii noştri
ne-o promit de şaisprezece ani de zile)…
Şi uite-aşa am ajuns la cireaşa de pe tort,
sau, altfel zis, la un candidat care poate şi vrea să se implice pe bune în tot
ceea ce înseamnă viaţa studenţilor din anul I (sau, cel puţin, asta a lăsat să
se înţeleagă până acum, dar ştiţi cum se spune: ca să cunoşti pe cineva cu
adevărat, dă-i putere). E vorba de camaradul Constantin Barbu, pe care l-am mai
amintit acum câteva zile tot aici. Constantin e singurul candidat care afirmă
concret ce are de gând să facă. Pe scurt, el promite să se implice în
problemele studenţeşti, să colaboreze cu şefii de grupă, să medieze relaţiile
între elevi şi profesori şi – lucrul cel mai important – să nu fie un şef, ci
un reprezentant. Mie, una, îmi place cum sună. De asemenea, Constantin are deja
un blog cu probleme de interes general pentru studenţii din anul I şi promite
notificări prin SMS cu toate ştirile care merită aflate în cel mai scurt timp
posibil.
Restul de propuneri le puteţi găsi pe
blog-ul lui Constantin, http://www.fjscnewgen.blogspot.com, sau pe afişul
electoral (care e, de altfel, cel mai simpatic din campanie), la http://img274.imageshack.us/img274/5731/afismaremicdr1.jpg
.
Cu asta am terminat de disecat firul în
patru, şaisprezece sau două sute cincizeci şi şase (…mi-a luat ceva să scriu
tot nenorocitu’ ăsta de număr… fire-ar ele de norme de redactare ale limbii
romane J) şi am vaga impresie că în curând o să
fac cârcei la degete de la atâta tastat. Spor în campanie pentru toată lumea şi
la bună ascultare.
Bucureşti
12 octombrie 2006
* Caragiale
ar fi mândru (n.a.)
